Satul Văsieni, ca și alte sate ale Republicii Moldova, este o palmă de pământ străbun pe care s-au plămădit și s-au perindat atâtea și atâtea generații. Ele l-au clădit și reclădit, căsuță cu căsuță în timp de pace și au știut să-l apere în vremuri de restriște, orheienii dând întotdeauna dovadă de bărbăție și curaj pe câmpul de luptă.

Palma aceasta de pământ Grăbăuți-Văsieni, care formează un tot întreg cu moșiile ei, cu dealurile și pădurile din împrejurimi, cu mormintele strămoșilor și cu petecul de cer de deasupra capului, ne leagă și ne va lega mereu, prin mii de fire invizibile, pe noi, locuitorii acestui sat, de acele generații, de trecut și de prezent.

Și cum trecutul se topește în urma noastră și se varsă undeva spre origini, noi coborâm din fiu în tată și din tată în bunic pe urmele lui, pentru a-l cerceta și cunoaște, și revenim la ziua de azi din bunic în tată, din tată în fiu... Și ca fiu al acestor meleaguri, m-am întrebat și eu, așa cum ați făcut-o și dumneavoastră, iubiții mei consăteni, care sunt aceste origini, când a apărut satul nostru și prin ce i-a fost dat să treacă pe parcursul sutelor și sutelor de ani.

Mi-am pus această întrebare demult, încă din frumoșii ani de studenție și tot atunci, îndrumat și ajutat de bunii mei profesori, cărora le aduc sincere mulțumiri și pe această cale, am început să adun, frecventând în timpul liber biblioteci și arhive, fel de fel de date despre Văsieni în speranța că va veni o zi când le voi pune cap la cap, le voi comenta și le voi supune atenției dumneavoastră.

Căutările mele n-au fost dintre cele ușoare. Documentele vechi sunt foarte zgârcite în informații despre noi, multe au dispărut în noianul de vremi, la altele n-am avut acces. Și apoi nici n-a stat nimeni acum câteva sute de ani să treacă în revistă evenimentele mai importante de prin părțile noastre. Pe aici nu s-au efectuat nici săpături arheologice care ne-ar fi pus la dispoziție date foarte prețioase, așa încât ceea ce aveți Dumneavoastră în față, iubiți cititori, nu e decât o modestă încercare de a reconstitui măcar unele din momentele principale ce țin de trecutul satului nostru. Sper să revin peste un timp cu o nouă ediție, substanțial completată. Pentru cititorii care nu au fost niciodată la Văsieni, țin neapărat să subliniez că satul nostru e deosebit de pitoresc, scăldat primăvara și vara în verdeața pomilor și înconjurat din trei părți, ca un amfiteatru, de codrii seculari ai Orheiului care ne despart de satele vecine: la răsărit Ghermăneștii, spre care avem poarta, deschiderea, sat geamăn cu noi în timp, deoarece e pomenit tot la 20 decembrie 1437, ca și Văsienii; la apus Leușenii, documentat la 16 august 1609; la sud Verejenii, trecut în izvoade pe la 1622-1628; urmează Coropceni, atestat în documentele vremii la 10 mai 1604; Suhulucenii, atestat documentar la 27 octombrie 1793; la nord Bahu, apărut abia la 1907; Bogzeștii, menționat documentar la 23 mai 1614 cu satul contopit Cercelești, și, în sfârșit, Crăsnășenii, cunoscut dintr-un document din 2 februarie 1667.

Primii exploratori

Oamenii s-au așezat cu traiul în părțile noastre în timpuri foarte îndepărtate. Dispunem de două mărturii sigure, foarte elocvente, că în perimetrul satului Văsieni exista o așezare umană încă din neolitic (perioada de timp cuprinsă aproximativ între anii 6000-2700 înainte de Hristos, de la cuvintele grecești neo - nou și lithos - piatră, adică tehnica, epoca nouă de prelucrare a pietrei, deoarece atunci majoritatea uneltelor de muncă se confecționau din piatră).

Actul de naștere al satului

Și tocmai de când frații trăiau și cârmuiau țara în bună înțelegere, datează un document emis de ei la Suceava, de o importanță deosebită pentru noi. Pentru slujbă credincioasă lor și tatălui lor Alexandru cel Bun, cei doi domni îi dăruiesc sau îi reconfirmă lui Mihail de la Dorohoi mai multe sate. Mihail de la Dorohoi era unul dintre cei mai mari proprietari funciari din Țara Moldovei. La 1402, Alexandru cel Bun îl numise în Sfatul domnesc – principala instituție care îl ajuta pe domn în rezolvarea problemelor de politică internă și externă a țării. După formula tradițională pentru asemenea acte: Din mila lui Dumnezeu, noi, Ilie voievod, domn al Țării Moldovei și fratele domniei mele Ștefan voievod, aducem la cunoștință această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că acest adevărat al nostru boier credincios, pan Mihail de la Dorohoi a slujit sfânt-răposatului nostru tată cu adevărată și credincioasă slujbă. De aceea noi, văzând dreapta și credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă și i-am dat, și i-am întărit și i-am înnoit satele lui și privilegiul pe care i l-a dat sfânt-răposat părintele nostru. ...urmează enumerarea satelor (cele mai multe în nordul Țării Moldovei) stăpânite sau intrate recent în stăpânirea marelui proprietar, între care și satul unde șed Grăbăuții, la capătul de sus al Culișăului, unde a șezut Radu, și încă siliștea unde este iazul... Or, tocmai Grăbăuții, după cum se va constata și din documentele ulterioare, este localitatea situată pe teritoriul Văsienilor în prima jumătate a secolului al XV-lea. La aceeași concluzie au ajuns și alcătuitorii volumului de documente, pornind de la unele repere geografice, fără a face unele investigații. Faptul că locul Grăbăuților nu coincide cu cel al așezării din râpa Budălăului, despre care am vorbit mai sus, nu trebuie să ne mire. Deplasarea vetrei satului din locul inițial, la o distanță nu prea mare, era o practică frecventă atunci, de cele mai multe ori căutându-se o poziție mai prielnică, mai avantajoasă. Se putea întâmpla ca satul să fi suferit din cauza unei inundații sau altei calamități și atunci locuitorii lui s-au mutat puțin mai sus, la un loc mai ferit. Prezintă interes și numele Grăbăuți. Din document nu e prea clar dacă este vorba de un toponim sau de o familie de rezidenți sau de proprietari ai locului. Înclinăm să credem că este vorba mai degrabă de numele satului și că el provine, după părerea noastră, din radicalul slav "grab" – carpen, care crește din abundență în jur. Imaginația populară îl explică însă de la greabănul, ghebul acestor dealuri.

Din toate cele expuse, este cert faptul că Grăbăuții se aflau pe teritoriul satului nostru, așa cum vom vedea și din alte izvoare, că documentul citat este primul izvor scris, cunoscut deocamdată, care atestă aici o localitate cu un nume și un stăpân concret, și, în sfârșit, că satul Grăbăuți, în formula, în parametrii fixați în documentul de la 1437, existase cu mult înainte de această dată, așa cum a fost cazul a zeci și sute de sate de la noi.

O sută de ani de tăcere

La 1437 Mihail de la Dorohoi era o persoană în vârstă. Ce s-a întâmplat la moartea lui cu marea-i proprietate, inclusiv cu satul Grăbăuți, nu știm. Trebuia să existe însă un document prin care satul devenea moștenirea membrilor familiei, era vândut de aceștia sau dăruit de domn unei slugi credincioase. Probabil, un asemenea document a fost emis, dar fie că nu s-a păstrat, fie că nu a fost descoperit de noi. Ba mai mult, documentele vremii păstrează o tăcere, aproape inexplicabilă, despre satul nostru timp de vreo sută de ani, deși în acest răstimp pe tronul Moldovei s-au urcat vreo 10 domni, unii dintre ei având două sau chiar trei domnii, și care, după obiceiul timpului, confirmau sau dăruiau proprietăți funciare.

Abia în 1535, la 5 martie, în timpul primei domnii a lui Petru Rareș (1527-1538), fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, satul reapare în documentele cancelariei domnești. „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Petru Voievod, domnul Țării Moldovei, facem știre cu această a noastră carte tuturor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se”, spune documentul, „adică aceste adevărate Ilca și sora ei Anușca și Fedca și Maria și Marghita, fetele Nastiei și nepoatele lor Agafia, fata lui Tudor Croitorul, și nepoata lor Angelina, fata lui Lazăr Crasniș, toți nepoți ai Milii Călugărul, i-am miluit pe dânșii cu osebită a noastră milă, le-am dat și le-am întărit de la noi în pământul nostru al Moldovei dreptele lor ocine și cumpărătura moșului lor Milea Călugărul, pe care le-au avut de la părintele domniei mele Ștefan Voievod: trei siliști pe Meiatin, anume Danilova, unde este iazul sub cornul Bacăului, unde au fost șezut feciorii lui Coscov; iar altă siliște, Bratcova, unde au fost Rujii; iar a treia, anume Vasileuții, în capătul Culisovei de Sus, unde au fost Radu…”

Că în document este vorba de același sat Grabăuți nu încape nicio îndoială: avem chiar în text argumentele de rigoare, se află tot în capătul Culișăului de Sus, numai că forma e puțin slavizată - Culișova - și principalul, unde a fost Radu, acel întemeietor sau proprietar prezent și în actul anterior. Vedem însă că Grabăuții și-au schimbat nu numai numele, ci și statutul, figurând în document ca siliște, ori, în Moldova medievală, prin acest termen se înțelegea fie locul unui sat părăsit, fie locul dat cuiva pentru întemeierea unui sat. E greu de spus dacă siliștea Vasileuți avea la acel timp locuitori sau urma doar să fie populată. Cât privește numele, se vede că între timp Grăbăuții de odinioară au trecut în proprietatea unui oarecare Vasile, de la care s-au numit astfel. În sprijinul acestei idei vine și legenda populară, care spune că, fiind satul prădat și ars din temelie de turci, vine un boier, Vasile, care l-a reclădit și i-a dat și numele său. Legendele, cum se știe, pornesc de multe ori de la un fapt istoric, sau conțin o doză de adevăr istoric.

Apariția siliștilor, adică părăsirea satelor, era ceva obișnuit, dacă ținem cont de calamitățile naturale – inundații, alunecări de teren etc. –, dar mai ales de invaziile și raidurile tătărești, turcești sau căzăcești. Faptul că există un hiatus, o întrerupere de aproape un secol între cele două documente, ori că satul a fost populat sau nu o vreme, că și-a mutat puțin vatra spre est sau spre vest nu mai contează, el figurând de mult în acel registru de bunuri funciare care treceau de la un proprietar la altul, chiar dacă nu avem azi documentele respective. Lucrul acesta se vede clar dintr-un document emis de Petru Rareș, tot la Huși, la 27 mai 1546, în timpul celei de a doua domnii (1541–1546), prin care Ilcăi, surorilor ei și celorlalte nepoate ale lui Milea Călugărul li se confirmau ocinele avute: Danilova unde a fost iazul, sub cornul Bacăului, unde au șezut fiii lui Coscov; a doua, Bratcova, unde a fost Rujici; și a treia, Vasileuții în capătul de sus al Culisovei, unde a fost Radu, și Cuscouții deasupra Nistrului, la iaz, și Lascanii la botne, cumpărate de la Șandru Cortolocico, din privilegiul de cumpărătură și întărire al bunicului lor de la părintele domnului, Ștefan Voievod. Acest al doilea document dat de Petru Rareș, identic în mare măsură cu primul (este vorba de o reconfirmare), vine ca o completare esențială, care aruncă oarecare lumină asupra problemei, și anume: Vasileuții au fost cumpărați de la Șandru Cortolocico încă în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Deci tăcerea despre care vorbeam nu mai e atât de „adâncă și lungă”. În afară de Radu, prezent și în acest act, și de Mihail de la Dorohoi, îi mai avem ca proprietari pe Șandru Cortolocico, Milea Călugărul și nepoatele acestuia. Faptul că Milea figurează într-un document ca unchi, iar în altul ca bunic, se datorează poate traducătorului (actele au fost emise în slavă, limba cancelariei domnești atât în Moldova cât și în Muntenia), sau e chiar greșeala logofătului care nu mai știa bine slava, unde sunt doi termeni diferiți pentru nepot (ca fiu al propriului copil și ca fiu al fratelui sau al surorii).